E frumoasa.

Ghemuita in fotoliu, pierduta in cartea pe care poate nici nu o citea, parea ca asteapta, cheama.
- Esti obosita?
Era altceva decat oboseala. Era un fel de predare. Totul in ea se indrepta spre noapte. Cand se stingeau luminile, cand i se spunea noapte buna, ochii ei se deschideau.
-Nu mai stam? E asa de tarziu?
Urca scara rezemata de bratul lui Paul. Uneori isi culca pe umarul lui drept capul. Nu era un gest de tandrete; era un gest de incredere, de asteptare.
Se misca incet, ingandurata, totdeauna tacuta. Avea atunci o expresie grava, atenta, nu visatoare, dar intoarsa totusi spre gandurile ei.
-Esti frumoasa, Nora.
Nu raspunse decat dupa ce se gandi. Primea cu seriozitate lucrurile pe care i le spunea el.
-Esti frumoasa. Este un acord intre tine si tine, si acest acord se numeste frumusete.
Ea era la oglinda si isi pieptana parul, cazut pe umeri. Se opri cu pieptenele in mana si se intoarse spre Paul. Era linistita.
-Ma tem ca am sa plang.
- De ce?
- Fiindca imi spui un lucru care era un secret al meu. Un lucru pe care am sperat totdeaunda, cu putina teama, ca'l va intelege cineva.
Avea ochii in lacrimi.
Nimic nu era crispat in imbratisarea ei. In clipele cele mai intense, avea ochii deschisi, cu o privire adanca, atenta, ca si cum ar fi ascultat.
Ramanea pe urma multa vreme cu capul pe bratul lui drept, intr'o tacere fara sfarsit.

Asculta mai multe audio Muzica